Ne propusesem de ceva timp să mai ajungem prin Făgăraş, în partea de nord a muntelui şi o mini-vacanţă de septembrie s-a dovedit ocazia potrivită, progoza meteo fiind bună pentru următoarele câteva zile. Am optat pentru Sâmbăta, accesul în munte fiind relativ uşor.

Din parcarea mănăstirii, muchia Drăguşului, pe unde ne propunem să urcăm, se vede puţin neclar cu soarele în faţă şi... destul de lungă... dar şi ziua e abia la început. Oarecum :-) Ţinând cont şi de drumul din Bucureşti până la Sâmbăta de Sus, ora 10 e o oră rezonabilă de plecare.

foto Marius

Pornim pe şosea pe valea Sâmbetei (triunghi roşu). Am fi putut scurta ceva din drum dar am preferat să lăsăm maşina la soare, în parcarea de la mănăstire. Facem cca 30 minute până la păstrăvărie timp în care ne ajustăm rucsacii în spate şi încercăm să ne obişnuim cu greutatea lor. Stive de lemne sunt prezente în stânga şi-n dreapta drumului cu noroiul aferent pe drumul forestier care vine din pădure. Furaţi de "frumuseţea" peisajului ne abatem pe drumul de tractor care urcă pe firul unui pârâiaş, prin noroaie greu de descris. Pare suspect şi foarte dificil de urcat aşa că arunc o privire pe harta din telefon. GPS-ul spune că poteca e mai în stânga, prin pădure, nu pe firul apei unde suntem noi. Malul înalt de pământ al proaspătului drum forestier ne-a păcălit şi n-am fost atenţi că trebuie să traversăm apa!

foto Marius

Găsim vechiul drum - şi el abrupt şi greu de urcat - dar măcar uscat. E un drum vechi de tractor care urcă susţinut prin pădure spre muchia Drăguşului (punct roşu), în curbe strânse şi pante generoase până sus în culme. Dintr-odată forfota de pe valea Sâmbetei se stinge şi liniştea pădurii cuprinde totul. Simţim nevoia să apelăm din când în când la fluierele din dotare. E politicos ca vieţuitoarele pădurii să ştie de prezenţa noastră, în special Moş Martin... mai ales că rugii de mure de pe marginea drumului sunt plini de fructe mari, tentante. Ceva mai sus găsim şi-un izvoraş, bine de ştiut poate pentru altă dată. Judecând după aspectul pustiu al locurilor probabil culegătorii sunt cei care folosesc mai frecvent poteca şi mai puţin turiştii.

foto Marius

După cca 1:30 ore de urcuş anevoios ieşim într-un drum mai important, marcat tot cu punct roşu care merge direct pe culme; varianta noastră a fost o scurtătură din zona Sâmbăta, utilă nouă pentru a reveni în acelaşi loc când vom coborî de pe munte. Pe alocuri panta se mai domoleşte dar îşi menţine direcţia constant ascendentă. Brazii devin omniprezenţi şi răcoarea plăcută a pădurii mai îndulceşte efortul urcuşului. Drumul e lat şi o urmă relativ proaspătă de cauciucuri e dovada că e circulat. Greu de crezut dar la un moment dat chiar se aude un motor. Nu e aievea. Curând, o mică maşină de teren apare zglobie de jos. Chiar dacă urcă încet şi precaut tot ne depăşeşte uşor. Ceva mai sus ne intersectăm cu un grup de tineri care coborau de la casa de vânătoare de pe muchie. Politicoşi, opresc muzica, şi ne spun că se poate sta acolo foarte bine. Ştim asta dar nu ne interesează.

foto Marius

În mai puţin de 1 oră (de când urcăm direct pe muchie) ajungem într-o zonă deschisă, defrişată, pe faţa dinspre valea Viştişoara. Soarele răzbate aici dar muntele e umbrit de nori grei; aşa arăta prognoza, soare cu nori pentru astăzi şi din ce în ce mai bine zilele următoare. Vis-a-vis, muchia Zănoaga arată la fel ca zona în care ne aflăm, străbătută de vechi drumuri forestiere printre parcele mari încă neîmpădurite. Că se mai taie pădurea nu e un lucru neapărat rău, lemnul a fost întotdeauna exploatat la munte... că nu se replantează e însă mai greu de înţeles. Din iarba înaltă, galbenă acum la mijloc de septembrie, ies ici-colo cioturi uscate într-un contrast neplăcut cu verdele zonelor netăiate (încă).

Vedem, departe pe potecă, mica maşină care se chinuie încă să urce. Urmele proaspete ale cauciucurilor, pământul frământat şi pietrele răzleţite pe potecă arată că sarcina şoferului nu e uşoară... totuşi mă întreb care e scopul dacă e vorba doar de o plimbare şi nu vreo acţiune de salvare... Încă puţin prin pădurea de brad şi ajungem la punctul terminus pentru maşină, oprită alături de o alta. Se pare că în amonte nu se mai poate, drumul se transformă într-o potecă de picior.

foto Marius

foto Marius

Ajungem repede la casa de vânătoare de pe muchia Drăguşului (1.620 m). Destul de curat înăuntru, pături de priciul de lemn, sobă de fier, parchet laminat pe jos... dar multă mizerie pe-afară, în jurul refugiului. Ne-amintim cu drag zăpada imaculată care ne trecea de genunchi pe 1 ianuarie 2017 (goo.gl/photos/4p13wEJP5gW3dyhU6). Acum însă încercăm să ne uscăm tricourile la soarele care ocazional iese din nori. Am făcut mai puţin de 3 ore de la păstrăvărie dar o pauză mai lungă e binemeritată.

foto Marius

Stăm puţin la soarele care se arată cu zgârcenie, savurăm liniştea locului, ronţăim ceva dulce şi pornim iar la drum. Brazii se răresc repede şi lasă locul tufelor joase de ienupăr şi jneapăn. Ieşim în golul alpin, dominat de iarba galbenă, uscată, de unde Ţara Făgăraşului se vede departe, în vale, spre nord. Noi însă mergem spre sud, urcând spre munte. Chiuiturile ocazionale arată că nu suntem singuri. Culegătorii de afine sunt la datorie. Chiar dacă se vaită ei că nu e un sezon bun, tufele sunt pline de fructe care ne îmbie deseori să ne oprim :-)

Se văd şi câţiva turişti la o tură de-o zi probabil, fără bagaj. Chiar dacă ei se îndreaptă spre creasta matematică noi continuăm pe poteca turistică ce se abate pe faţa dinspre valea Sâmbetei, cu popasuri dese printre tufele pline de afine. Ne propunem să cercetăm altă dată zona mai înaltă Hoaghea - Claia Codrei - La Pârâul Lung - Piatra Roşie, cu bagaj mai uşor în spate.

foto Marius

Muchia Zănoaga dispare din câmpul vizual în schimb valea Sâmbetei se deschide sub noi. Spre est valea e delimitată de culmea Sâmbetei şi zona mai înaltă La Cheia Bândei - Rezistoarele iar spre sud e închisă de zona somitală a crestei Făgăraşului. Din păcate cerul e acoperit aproape complet şi lumina nu e deloc potrivită pentru peisaj, imaginile fiind doar pentru documentare.

foto Marius

Poteca merge agale pe sub creasta de deasupra noastră iar la un moment dat chiar coboară destul de mult o râpă pietroasă apoi traversează, destul de expus (loc asigurat cu nişte cabluri vechi, ruginite) nişte piepţi de piatră. Devine mai prietenoasă în ultima porţiune, la baza căldării Răcorelelor de Sus, unde întâlneşte poteca ce vine din valea Sâmbetei (punct albastru). Practic punctul roşu se termină aici. Cu pauzele de rigoare am făcut puţin peste 2 ore de la refugiu.

foto Marius

Spre sud, dincolo de căldarea Răcorelelor de Sus, se înalţă, masiv, peretele nordic al vârfului Gălăşescu Mic (căruia îi cunoaştem mai degrabă faţa sudică, înierbată şi domoală pe unde merge traseul de creastă).

Spre vest, căldarea Răcorelelor de Sus se închide sub Portiţa Drăguşului. Poteca noastră (punct albastru) care face legătura între cele două văi (a Sâmbetei şi a Viştişoarei) urcă pe muchia dintre cele două căldări (ale Răcorelelor) apoi se abate prin căldarea Răcorelelor de Jos. Jos şi sus în cazul de faţă se referă mai puţin la înălţime cât mai ales la sud şi nord (privind spre munte). Locuri pitoreşti, vreo două lacuri mai mari acum la sfârşitul verii, urme uscate ale altora, mai mici, sezoniere.

În cca o oră ajungem în curmătura Răcorele. Privind muchia Drăguşului în zona Piatra Roşie (nord) cred că e bine că am venit pe poteca turistică având rucsaci mari dar, cu siguranţă, merită explorat altă dată, cu bagaj mic. Spre sud muchia urcă spre vârful Răcorele iar după Portiţa Drăguşului, se termină spre vârful Gălăşescu Mare, porţiune cu aspect alpin autentic.

foto Marius

Acum avem însă alte preocupări şi privim pe îndelete sub noi, către valea Viştişoara. Vis-a-vis, muchia Zănoaga, care se lasă spre nord din vârful Gălbenele, pare un zid imens de cetate greu de cucerit. Lacul aduce puţină veselie în peisajul auster al locurilor şi întrucât ne-am răcorit (la propriu) în zona Răcorelelor - soarele fiind de mult ascuns după norii groşi - ne grăbim să coborâm panta abruptă care ne mai desparte de locul de campare.

foto Marius

Lacul nu e mare şi nu are scurgere (vizibilă) în schimb e alimentat de un izvor puternic, vesel, sursă bună de apă aşa că e un loc plăcut să rămâi peste noapte. Puţin mai complicat cu spălatul (întrucât pârâul emergent lipseşte) pentru ca săpunul să nu ajungă în lac dar ne descurcăm. Foarte probabil şi oile au coborât altfel am fi avut parte de o vizită de seară. Liniştea e deplină cu excepţia pârâului lângă care întindem cortul. Ar fi fost prea frumos să mai prindem soare aici dar, chiar să nu fi fost nori, în septembrie soarele coboară devreme dincolo de pereţii înalţi care ne înconjoară. Doar spre nord e ceva mai multă lumină, în lungul văii Viştişoara şi dincolo de ea, dincolo de norii care umbresc muntele. Spre seară însă lumina păleşte treptat şi încet-încet apar luminile din localităţile de la poalele muntelui. Sunt atât de departe de parcă ar fi de pe o altă planetă.

foto Marius

A răsărit un cort, și nimeni n-ar ști să spună cum, de ce.
Ar vrea ochiul de apă lung din preajma lui să-l judece?
Probabil nu, abia-și permite, îngrămădit de stânci și iarbă,
Să se orienteze-n spațiul mâncat de pustiirea oarbă.
Poate că e decorativ, și dă un plus de simetrie,
Încearcă să imite-un munte. Postura lui cea pirpirie,
Pe-o laterală iscă râs în culmea țanțoșă, bătrână,
Dar el o pune în valoare, și, totodată,-i este frână.
Căci, fără cort, în cataroaie de contrastantă bulucire,
Ea ar ajunge doar pietriș, spre văi cu poftă de tocire.
Tot el, și apăsat de cer, aruncă înspre zări cenușa
De nori ce au strigat la soare ce n-a ieșit (n-a găsit ușa).
Așa că este mulțumit de al său rost, și încălzește
Drumeții care l-au umplut. Ceva pământ sub el clocește,
E responsabil de rucsacii cu pieptu-nfipt în rouă densă,
Și-acceptă că va deveni iarăși pachet, fără ofensă. *

foto Marius

Norii se răsfiră treptat şi când întunericul devine atotputernic cerul se umple de stele. Calea Lactee veghează deasupra noastră şi dintr-odată parcă nu mai suntem singuri. Vremea Perseidelor a trecut dar, cu puţin noroc, mai apare ici-colo dâra efemeră a câte unui meteor. Încerc câteva expuneri mai lungi cu cortul luminat în interior pentru puţin contrast. Mai mult sau mai puţin reuşite :-) Fâşii subţiri de nori se aşează iar peste munte şi stelele încep să pălească aşa că-n cele din urmă ne retragem la căldura sacilor de dormit unde doar susurul izvorului ne mai ţine în contact cu realitatea de-afară. Curând trecem în lumea viselor.

* Stihuri aranjate de Graţiela. Mulţumiri  wink

Mai multe imagini: photos.app.goo.gl/aoUa6rpe1BrkkhUx7

A- A A+

Atenţie

Unele trasee montane descrise pe site sau prezente în albumele foto pot prezenta un risc important de accidentare gravă. Parcurgerea lor necesită o minimă pregătire tehnică prealabilă şi experienţă în mersul pe munte. Traseele montane pot suferi modificări în timp şi pot fi diferite faţă de cum sunt ele prezentate aici; autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere dacă informațiile nu sunt exacte sau de actualitate. Folosirea oricăror informații prezentate aici se face integral pe propria răspundere. Autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere pentru consecințele ce pot decurge din folosirea, în orice fel, a informaţiilor prezentate pe site.

Afișări articole
1843447

Floarea de Colț București
romania-natura.ro