Arnica montana este unul din remediile care n-ar trebui sa lipsească din casă. Arnica (potbal de munte, carul zânelor, carul pădurilor) este o plantă din familia Compositae, de circa 30-50 cm înălţime, cu flori galbene care se deschid în iunie-iulie. După cum îi spune şi numele, creşte mai ales la munte. Tinctura care se foloseşte pentru prepararea potenţelor homeopatice, se prepară din planta proaspătă, întreagă.

Remediul a fost preparat de Hahnemann şi descris în volumul 2 din Materia Medica Pura (publicat în 1816). A devenit unul din remediile uzuale în homeopatie, folosit într-o gamă variată de afecţiuni acute şi cronice.

Aurul ca atare nu este o substanţă cu valenţe terapeutice deosebite în alopatie. Există săruri de aur care se folosesc în unele afecţiuni reumatismale şi diferite preparate "exotice" de origine asiatică în care se regăsesc urme de aur. Ca remediu homeopatic însă, aurul are nişte indicaţii foarte specifice şi utile, fiind un tip constituţional bine definit, cu trăsături puternice dar şi puncte slabe.

Mătrăguna (Atropa Belladonna) este o plantă otrăvitoare din familia Solanaceae cunoscută în popor şi sub numele de Cireaşa lupului, Doamna mare sau Împărăteasa. Frunzele, rădăcinile şi mai ales fructele sunt toxice, toxicitatea datorându-se celor 3 alcaloizi, atropina, hiosciamina şi scopolamina. Ingerată în cantitate mare planta poate provoca moartea; a fost folosită pentru otrăviri dar au existat şi intoxicaţii accidentale, mai ales la copii.

Fiind o terapie holistică, homeopatia tratează pacientul ca pe un ansamblu coerent, indivizibil, caracteristic şi unic la un moment dat al existenţei sale. Chiar dacă este vorba doar de o durere de stomac de exemplu sunt importante nu numai toate detaliile legate de acest simptom dar şi întreg contextul în care el apare şi "fondul" pe care el se grefează. Sigur că totalitatea simptomelor şi trăsăturilor caracteristice ale unui individ se poate modifica în timp sub acţiunea numeroşilor factori stresanţi interni sau externi... însă la momentul consultaţiei această totalitate indică un singur remediu, un anumit tip constituţional. În acest context vorbim de pacientul Calcarea, Lycopodium, Sulphur, etc., fiecare cu un anumit tablou caracteristic de simptome.

Muşeţelul este una din cele mai cunoscute plante folosite în fitoterapie. Principiile active prezente în plantă fac ca ea să aibă efect antiinflamator, antispastic, cicatrizant, epitelizant, antialgic, antiulceros, imunomodulator, antitoxinic, radioprotector etc. Astfel, muşeţelul, sub diverse forme începând de la banalul ceai şi până la produse fitoterapice complexe, este indicat în afecţiuni cutanate, digestive, respiratorii, urinare, oculare etc.