Cercetările de arhivă ale Dr. Nicolae Marcu (1) arată că homeopatia a devenit cunoscută în ţara noastră, pe teritoriul Principatelor Române, după anul 1830, destul de timpuriu, cam în aceeaşi perioadă în care homeopatia se răspândea în alte ţări europene. Se pare însă că etnoiatria românească utiliza multe plante medicinale, oarecum în "spirit homeopatic", cu multe secole înainte de Hahnemann. În acest sens, Mihai Neagu (2) susţine că şi "în homeopatie există o tradiţie empirică ce se pierde în negura timpurilor". Această afirmaţie se bazează pe numeroasele exemple de plante medicinale utilizate în fitoterapie, cunoscute (şi) de ţăranii români şi folosite, mai târziu, ca punct de plecare pentru prepararea unor remedii homeopate, de exemplu muşeţelul (Chamomilla), păpădia (Taraxacum), sunătoarea (Hypericum), ruşcuţa de primăvară (Adonis), gălbenelele (Calendula), etc. Astfel şi homeopatia ar avea o bază în medicina populară, ca şi alopatia.

La moartea lui Hahnemann homeopatia era cunoscută şi practicată nu numai în Germania şi Franţa, ţări în care el însuşi a lucrat, dar şi în Anglia, Italia, Spania, ţările Scandinave, Polonia, Rusia, India şi cele două Americi. Urmaşii lui Hahnemann nu s-au mulţumit să se limiteze la cele scrise de maestru ci au preluat conceptele sale şi le-au dezvoltat. Dar nu toţi au fost de acord cu aspectele metafizice ale teoriei hahnemanniene, în special cu forţa vitală. Acesta a fost punctul de plecare pentru o scindare care de altfel se prefigura încă din timpul vieţii lui Hahnemann.

Părintele homeopatiei, Samuel Hahnemann, a fost un medic cu o gândire originală care a devansat mult lumea medicală de la începutul sec. XIX, o personalitate controversată, uneori mai greu de înţeles chiar şi pentru noi, astăzi, la peste 200 de ani de la naşterea homeopatiei.