"Una din cele mai frumoase văi..." spunea Tilman despre Langtang. Şi foarte umblată, aş adăuga eu acum... "acum" însemnând sfârşit de februarie 2000. Asta pentru că este o zonă uşor accesibilă, nu foarte departe de Kathmandu. Cu toate acestea călăttoria cu autobuzul până-n Dunche, unul din posibilele puncte de plecare, durează aproape o zi întreagă. Deşi în linie dreaptă ar fi circa 40 km, drumul este foarte şerpuit, cu multe serpentine şi destul de deteriorat pe alocuri aşa că nu e de mirare că autobuzul face 8-9 ore !

Parcul Naţional Langtang a fost declarat ca atare încă din 1976, fiind primul parc naţional himalayan de pe teritoriul Nepalului. Are o suprafaţă de 1.710 kmp şi este situat la nord-est de Kathmandu, în zona de graniţă cu Tibetul. Valea Langtang este mărginită spre nord de creasta principală himalayană, Langtang Himal, cu înălţimea maximă în această zonă de 7.246 m, Langtang Lirung. În partea de sud Gosainkund Lekh, Chimisedang Lekh şi Jugal Himal despart valea Langtang de zona Helambu (a cărei parte nordică este cuprinsă în limitele parcului). De fapt Langtang şi Helambu sunt unitare din punct de vedere turistic fiind posibil să treci dintr-o parte în alta traversând câteva trecători înalte... asta dacă vremea este favorabilă. Către vest lanţul principal himalayan se continuă cu Ganesh Himal (atingând înălţimea maximă de 7.406 m), delimitarea fiind făcută de valea lui Bhote Kosi ("Râul din Tibet"). Către est, dincolo de valea lui Sun Kosi, se întinde Rowaling Himal cu Melungtse (7.181 m) şi vestitul Gauri Shankar (7.145 m), renumit pentru că a fost o vreme confundat cu Everestul.

A-propos de terminologie... "himal" desemnează în general o zonă muntoasă înaltă cu zăpezi permanente iar "lekh" o zonă mai puţin înaltă care nu are zăpadă tot timpul anului. Numele regiunii, Langtang, vine de la cuvintele "lang" (sau "dong") care în tibetană înseamnă iac şi "tang" (sau "dhang") care înseamnă a urmări. Legenda spune că valea a fost descoperită de un lama (călugăr budist) care urmarea un iac fugar. Iacul a fost prins în Langshisha, mai sus de actualul sat Langtang, după care a murit. Călugarul i-a luat pielea pe care a lăsat-o la soare să se usuce dar aceasta s-a lipit de stânca pe care el o pusese... o stâncă de culoare roşie care este şi astazi acolo, mărturie a legendei... Câţiva km mai sus sunt două mici turnuri de piatră care se spune că-i reprezintă pe Buddha Sakyamuni şi Guru Rimpoche (numit Padmasambhava de indieni, personaj istoric ce a introdus budismul în Nepal şi Tibet în sec VIII)...

Dar să începem cu începutul... Am mers pe cont propriu. Chiar dacă e plăcut să ai pe cineva cu care să împărtăşeşti impresiile, un porter sau un ghid costă, aşa că din motive financiare mi-am organizat singur excursia. Cu o zi înainte mi-am luat bilet pentru autobuzul de-a două zi dimineaţa. Plecarea, la ora 7 am din New Bus Park. În general autobuzele în Nepal (mă refer la cele pentru localnici, nu la cele pentru turişti) sunt de două feluri, aglomerate şi foarte aglomerate. Cel pentru Dunche a fost însă dintr-o a treia categorie, foarte-foarte aglomerat ! Aşteptându-mă la aşa ceva (conform indicaţiilor din ghid), mi-am luat bilet în partea din faţă, lângă şofer, în speranţa că e ceva mai lejer dar n-a fost chiar aşa... în respectivul compartiment de câţiva metri pătraţi ne-am înghesuit peste 10 persoane cu toate bagajele aferente ! Noroc că ceilalţi nu aveau rucsaci ca al meu, pe care dealtfel l-am ţinut în faţă aşa că am stat tot timpul cu unul din genunchi flectat. De fiecare dată când schimba viteza, şoferul trebuia să-şi facă loc să manevreze uriaşul schimbător şi deranja câteva persoane care moţăiau indiferente la împunsăturile lui ! Din faţă însă măcar se vede bine şi astfel cam uitat de poziţia incomodă privind tot timpul pe geam. Drumul este destul de îngust, ca majoritatea drumurilor din Nepal şi este de înţeles ţinând cont că sunt tăiate pe serpentine în jurul dealurilor, cam cum este Transfăgărăşanul la noi. Este destul de palpitant când două camioane sau autobuze trec în contracurent şi de fiecare dată m-am mirat cum se strecoară unul pe lângă celălalt. Sunt însă şi porţiuni când unul trebuie să dea înapoi pentru că efectiv nu este loc destul.

Primul moment mai important este ieşirea din valea Kathmandu. Cam după o oră am ajuns în Kakani şi într-o scurtă pauză de mers la toaletă în aer liber "am admirat" o panoramă impresionantă a lanţului himalayan. De fapt am văzut-o mai mult în propria-mi imaginaţie căci valea fiind destul de poluată doar dimineaţa foarte devreme sau după ce plouă se vede "ca la carte". Apoi am început sa coborâm în valea următoare, a lui Trishuli, un râu important care vine din Tibet. Acelaşi drum plin de serpentine ameţitoare dar se pare că şoferul nu era impresionat de asta. De fapt autobuzele, în ciuda faptului că arată destul de jalnic (autobuzele şi camioanele provin în mare parte din India, firma Tata), sunt solide iar accidentele nu sunt atât de dese precum te-ai aştepta la prima vedere. Pe alocuri solul este foarte roşu, probabil bogat în oxizi de fier (singurul colorant roşu la care mă pot gândi).

În fine, Trishuli Bazaar, unde am făcut pauza de masă. Conform obiceiului local pe la 11 am se serveşte prima masă principală, evident dhaal bhaat tharkari (adică orez, supă de linte şi legume, combinaţie care se serveşte de obicei cu mâna, aşa că m-am conformat, nefiind prima dată când făceam asta). Pe ultima porţiune, de-acum încolo adică, drumul începe iar să urce. Arată ca un drum forestier, neasfaltat, cu destul de multe gropi. Este impresionant că autobuze aşa mari se avântă pe-aici dar ce mi s-a părut înfricoşător este că o fac şi pe perioada musonului ! Nu-ndrăznesc să-mi imaginez cam cum arată acest drum în perioada ploilor ! E-adevărat că nu toate autobuzele ajung atunci la destinaţie ! M-am bucurat sincer că nu e decât sfârşitul lui februarie dar chiar şi-aşa au fost câteva porţiuni foarte alunecoase şi abrupte. Dar în momentele mai delicate şoferul este ajutat de cei doi băieţi care fac pe taxatorii în maşina şi care coboară atunci (preventiv ? !) să-l ghideze aşa că toate manevrele ies bine în cele din urmă. Dacă faci abstracţie de astfel de amănunte, normale pentru nepalezi de altfel, frumuseţea sălbatică a naturii te fură definitiv. Ceva mai sus încep să apară rododendroni înfloriţi; deşi e februarie şi peste 1.500 m altitudine e totuşi cald.

Până-n Dunche sunt cam 50 km care sunt parcurşi în circa 4 ore. Tot acest drum din Trishuli Bazaar are cam 100 km şi ajunge până-n Somdang, la poalele lui Ganesh Himal, unde sunt mine de plumb şi zinc. A fost construit de armată în aproape 10 ani ceea ce spune ceva despre condiţiile grele în care a trebuit să fie amenajat (sau poate nici entuziasmul lucrătorilor n-a fost prea mare !). Intrarea în parcul naţional, câţiva km înainte de Dunche, este păzită de armată. Toată lumea coboară din autobuz, bagajele sunt controlate (e-adevărat destul de formal) iar turiştii şi permisele lor de intrare în parc sunt înregistrate cu atenţie. Nu este loc de negociere pentru asta dar permisul nu costă decât 750 rupii (aprox 10 $) şi e recomandat să-l iei din Kathmandu (înainte se putea plăti aici pe loc dar e mai bine să eviţi orice surpriză neplăcută !).

Una peste alta am ajuns în Dunche pe la 4 pm. Este un orăşel aăezat pe o pantă destul de abruptă care, evident, este terasată. Nu are nimic interesant de vizitat dar, fiind una din "porţile" către Langtang şi lacul Gosainkund, sunt câteva hoteluri unde poţi sta peste noapte în condiţii decente (asta a însemnat cam 6 $ casa şi masa; e-adevărat, mâncarea n-a fost grozavă aici, cu excepţia ceaiului cu lapte pe care l-am consumat în cantităţi mari). Către nord se continuă valea lui Bhote Kosi ("Râul dinspre Tibet", o denumire generică pentru râurile ce vin din Tibet; tibetanii înşişi nu au nume pentru râuri, le numesc de obicei "ape"). De-a lungul acestei văi este un vechi drum de acces către Tibet (tibetanii de obicei aduceau sare şi lână în schimbul cerealelor pe care ei nu le puteau cultiva sau a altor produse). Creasta înzăpezită ce se vede departe este deja în Tibet. Spre vest, nu se vede încă, dar trebuie sa fie Ganesh Himal separat de masivul Langtang de valea adâncă a lui Bhote Kosi. Către nord-nord-est se văd deja Langtang I (Langtang Lirung, 7.246 m) şi Langtang II (Ghenge Liru, 6.571 m). De aici însă al doilea vârf pare mai înalt decât primul. Către est se desprinde o vale mai mică pe unde curge Trishuli ce-şi are originea în lacul sfânt Gosainkund, loc important de pelerinaj pentru hinduşi şi budişti şi de atracţie pentru turişti.

În această direcţie sunt cam 6 ore din Dunche până-n Sing Gompa. Mai departe se poate trece spre sud, în Helambu, peste o trecătoare înaltă şi de multe ori problematică dacă este zăpadă (Laurebina, 4.610 m). În această zonă înaltă se află mai multe lacuri sfinte, Gosainkund fiind cel mai mare, la altitudinea de 4.380 m. În august, în timpul festivalului Janai Purnima, sute de credincioşi vin aici în pelerinaj şi se scaldă în apele sacre (şi reci ca gheaţa) ale lacului. Legenda spune că Shiva a sorbit o cantitate mare de otravă care putea să distrugă lumea. Otrava i-a ars gâtul şi, pentru a-şi potoli setea, el a lovit cu tridentul în munte de unde a tâşnit apa răcoritoare a unui izvor. Atât de mult i-a plăcut apa lacului care s-a format încât el a rămas acolo; astăzi i se mai poate vedea doar capul, o stâncă în mijlocul lacului ! Se spune că lacul are o legatură subterană cu un mic bazin de lângă Kumbeshwar Mandir, un templu al lui Shiva din Patan, la aproape 60 km distanţă ! Astfel, cei care nu pot ajunge la Gosainkund se pot scălda aici, lucru la fel de meritoriu !

Trishuli se varsă în Bhote Kosi chiar sub Dunche, jos în vale. Deşi mai mic ca debit, fiind mai "important", va da de-acum încolo numele său râului, ce este cunoscut în aval drept Trishuli (asta de fapt se întâmplă şi cu alte râuri ce vin din Tibet, primesc nume nepaleze). Seara, pe terasa hotelului aproape suspendată peste vale, este foarte placută, puţin răcoroasă dar senină; sunt aproape 2.000 m. Însă gândul la ziua de mâine mă îmbie la odihnă...