La moartea lui Hahnemann homeopatia era cunoscută şi practicată nu numai în Germania şi Franţa, ţări în care el însuşi a lucrat, dar şi în Anglia, Italia, Spania, ţările Scandinave, Polonia, Rusia, India şi cele două Americi. Urmaşii lui Hahnemann nu s-au mulţumit să se limiteze la cele scrise de maestru ci au preluat conceptele sale şi le-au dezvoltat.

Nu toţi au fost de acord cu aspectele metafizice ale teoriei lui Hahnemann, în special cu forţa vitală. Acesta a fost punctul de plecare pentru o scindare care de altfel se prefigura încă din timpul vieţii mastrului. Anthony Campbell apreciază în cartea sa "The Two Faces of Homeopathy" că au fost trei mari probleme cu care s-au confruntat urmaşii lui Hahnemann:

- volumul imens de informaţii greu de folosit din Materia Medica;
- problema potenţelor;
- impactul cu noile descoperiri ale sec. XIX în domeniul medicinei.

"Materia Medica Pura" a lui Hahnemann ca şi altele realizate de alţi autori conţineau un număr foarte mare de informaţii care creştea mereu ca rezultat al proving-urilor. În 1874, un homeopat american, T.F.Allen adună toate informaţiile cunoscute într-o singură lucrare, "The Encyclopaedia of Pure Materia Medica". Rezultă 10 volume mari, greu de folosit la patul bolnavului. Alţi practicanţi s-au orientat către folosirea unor simptome cheie (keynotes) pentru a găsi remediul urmând ca ulterior toate celelalte simptome să fie verificate în Materia Medica. Apariţia Repertoarului ca un index al simptomelor din materia medica a fost un pas important în sistematizarea informaţiilor.

Referitor la problema potenţelor folosite în practică era clar că dincolo de diluţia 12 pe scara centesimala (12CH) este greu de admis că ar mai exista ceva material din substanţa iniţială. Unii homeopaţi au abordat o linie materialistă preferând să folosească numai potenţe mici. Alţii, în schimb, au devenit adepţii potenţelor mari. Astfel, von Korsakoff a preparat şi a folosit remedii până la potenţa 1.500 (pe scara centesimală) iar Jenichen, posedând şi o forţă fizica foarte mare, a preparat remedii până la potenţa 60.000 (60M). Ulterior apariţia maşinilor pentru prepararea remediilor a scurtat timpul necesar preparării şi forţă fizică efectivă ! Cu toate acestea şi în prezent farmaciile de renume prepară remediile manual cel puţin până la potenţa 200. Dacă potenţele LM, pe care Hahnemann le-a considerat cele mai bune, ar fi fost cunoscute după moartea sa poate că mulţi homeopaţi ar fi recurs la ele, mai ales că şi prepararea lor este mult mai simplă (ele au devenit cunoscute de-abia după 1921, când a fost publicată ediţia a şasea a Organon-ului şi au intrat efectiv în uz curent mult mai târziu).

Secolul XIX a fost un secol de mari descoperiri în domeniul medicinei. În Europa mai ales s-a încercat reconcilierea homeopatiei cu alopatia, încercări pe care Hahnemann foarte probabil le-ar fi condamnat !

Von Grauvogl, un homeopat german, împărţea bolnavii în trei categorii funcţie de conţinutul organismului în apă, oxigen sau carbon şi azot. Reminescenţe ale teoriei sale se mai găsesc şi în practica actuală. Rademacher considera că bolile apar din funcţionarea anormală a unui organ cheie, în special ficat sau rinichi. Deşi el n-a fost homeopat ideile sale au fost preluate de unii homeopaţi ca bază pentru tratarea bolilor cronice. Remedii în potenţe joase, de exemplu, erau administrate pentru "a drena" aceste organe. O altă variantă de tratament apare la Schussler care administra preparate de diferite săruri (12 la număr) în potenţe joase pentru a corecta dezechilibrul acelor săruri în organism, considerat de el drept cauza bolilor. Astfel de metode au supravieţuit cel puţin parţial pentru că ofereau, din anumite puncte de vedere, o abordare mai simplă a tratamentului mai ales în cazurile cronice, dificile, în care găsirea remediului corect este o sarcină destul de grea. Homeopaţii clasici însă nu le-au agreat considerându-le ca deviaţii de la linia tradiţională.

Dintre homeopaţii care au fost adepţii faţetei ştiinţifice a homeopatiei o figură importanta a fost, în sec. XIX, englezul Richard Hughes. Pragmatic şi total antimistic, Hughes a respins conceptul de forţă vitală, teoria lui Hahnemann despre acţiunea remediilor, teoria psorei. El a folosit numai potenţe joase, maxim 30CH deşi spunea că şi acţiunea acestora era greu de dovedit cu cunoştinţele fizicii şi chimiei de atunci. El a acceptat că principul similarităţii este baza aplicării homeopatiei în practică dar nu l-a considerat ca o lege a naturii cum spunea Hahnemann şi nici că ar fi determinant în vindecarea tuturor bolnavilor (fiind doar scheletul pe care să-ţi poţi construi abordarea cazului). Hughes a insistat pe aplicarea cunoştinţelor noi ale patologiei medicale, la care Hahnemann nu avusese acces, considerând că remediile trebuie alese nu numai pe baza simptomelor subiective cunoscute din proving-uri ci şi pe baza efectelor patologice care apar la oameni şi la animale. Hughes a încercat să epureze materia medica de informaţiile care nu veneau direct din proving-uri şi datele de toxicologie ci din observaţii clinice. El colaborase cu T.F.Allen la elaborarea enciclopediei dar a considerat că americanul fusese prea îngăduitor cu simptomele colectate astfel încât a petrecut 7 ani pentru a realiza "Cyclopaedia of Drug Pathogenesy" în care nu a inclus nici date clinice, nici pe cele din proving-uri făcute cu remedii peste potenţa 6CH. Cu toate încercările lui de a unifica homeopatia cu alopatia urmaşii lui Hughes au pierdut repede terenul în faţa adepţilor homeopatiei în spirit hahnemannian, la aceasta contribuind mult şi influenţa homeopaţilor americani de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX.

Homeopatia a pătruns în America o dată cu Hans Gram, un danez stabilit la New York în 1825 dar figura cea mai importantă a acestei perioade a fost Constantine Hering. Născut în Germania în 1800 Hering a studiat medicina. Student fiind a fost rugat de unul din profesorii săi să scrie o lucrare în care să combată homeopatia. Rezultatul lecturilor sale însă nu a fost cel scontat pentru că Hering a devenit un adept al noului sistem medical. În 1826 pleacă în America de Sud cu o expediţie şi rămâne acolo să practice homeopatia. Organizează mai multe proving-uri rămânând cunoscut în special pentru cel realizat cu veninul şarpelui surukuku oferind astfel celor suferinzi un remediu nepreţuit, Lachesis. În 1833 Hering se stabileşte în America de Nord şi are o contribuţie importantă la răspândirea homeopatiei aici. 11 ani mai târziu, ca o recunoaştere a eforturilor sale, este ales ca primul preşedinte al Institutului American de Homeopatie. În 1865 Hering scrie un articol despre doctrina psorei în care arată cum evoluează simptomele într-o boală cronică, în conformitate cu observaţiile sale: de la suprafaţa corpului spre interior, de la extremităţi spre porţiunea superioară a corpului, de la organe mai puţin importante către organe vitale, aceasta arătând degradarea continuă a stării de sănătate. Administrarea unui remediu homeopatic corect face ca acest proces să se inverseze, simptomele fiind eliminate în ordine inversă apariţiei lor şi contrar schemei de evoluţie naturală a lor. Bazându-se pe aceste observaţii Hering a enunţat legea direcţiei vindecării, una din legile de bază în homeopatie care însă este la fel de valabilă în orice proces terapeutic, indiferent de metoda folosită.

O alta contribuţie a lui Hering la dezvoltarea teoriei miasmelor a fost considerarea practic a fiecărei boli ca având în spate o miasmă capabilă să persiste mult timp în organism. În plus pacienţii care spuneau că afecţiunea lor datează de la o cauză precisă şi că de atunci nu s-au mai simţit niciodată bine, Hering îi trata pe cât posibil folosindu-se de acea cauză într-un mod mai degrabă isopatic decât homeopatic. Asta însă l-a dus la ideea introducerii nosodelor în tratament, adică a remediilor preparate din ţesuturi sau produse patologice, idee care a câştigat repede teren pentru că s-a dovedit eficientă.

Succesul homeopaţilor în America s-a datorat în mare parte mijloacelor folosite de alopaţi la acea vreme cum ar fi dozele mari de calomel sau sângerarea. În aceste condiţii pacienţii s-au orientat din ce în ce mai mult către metode mai naturale, mai blânde. Astfel homeopatia s-a răspândit rapid atingând un maxim de înflorire între 1865 - 1885. La sfârşitul secolului existau deja 22 de colegii de homeopatie, cel mai renumit fiind cel din Philadelphia.

La sfârşitul sec. XIX cel care a influenţat decisiv supremaţia homeopatiei în America a fost James Tyler Kent (1849 - 1916) cu contribuţii remarcabile în învăţământ, materia medica, repertoar şi, nu în ultimul rând, filosofia homeopată.

Cu toate aceste succese şi reprezentanţi de valoare homeopatia n-a reuşit să devină sistemul medical dominant în America deşi o bună perioadă de timp a avut acest statut. Dacă la începutul sec. XIX rivalitatea dintre homeopatie şi alopatie era evidentă, pe masură ce prima dintre ele a început să se impună ca urmare a rezultatelor bune obţinute, medicii alopaţi au început să nu mai critice aşa puternic tabăra adversă. Mai mult, au început să folosească medicamente în cantitate mai mică şi chiar remedii homeopatice având tendinţa de a atenua diferenţele dintre cele două metode de tratament.

În acelasi timp, unii dintre homeopaţi încep să facă compromisuri folosind şi tratamente convenţionale, remedii în doze materiale, acordând treptat o importanţă mai mică vitalismului hahnemannian. Ei s-au grupat, diferenţiindu-se de ceilalţi homeopaţi şi au rămas cunoscuţi ca cei ce folosesc potenţe joase. Inspiraţi de Hughes din Anglia au reorientat Materia Medica subordonând simptomatologia patologiei. Treptat au ajuns chiar să nege legile fundamentale ale homeopatiei şi încetul cu încetul s-au contopit cu alopaţii. În plus, oamenii au început să apeleze mai puţin la homeopaţi, unde tratamentul era, în multe cazuri, de lungă durată, preferând alopaţii care ofereau soluţii rapide dar paliative şi fără reacţii adverse atât de evidente cum se întâmpla în trecut.

La începutul sec. XX triumful alopatiei este definitiv în America, medicii alopaţi reuşind să controleze şi administrarea fondurilor astfel încât treptat colegiile de homeopatie îşi închid porţile. Chiar dacă în prezent situaţia este mult ameliorată probabil că nivelul din perioada lui Hering, Kent, Allen, Nash, Lippe, etc. din perioada de aur a homeopatiei din a doua jumătate a sec. XIX din America nu va mai fi atins.

În ciuda declinului treptat al homeopatiei în America la începutul sec. XX kentianismul s-a răspândit în întreaga lume. Mulţi homeopaţi au studiat în America sau în alte părţi ale lumii cu elevi ai lui Kent. Pătrunderea kentianismului în Europa se datorează în mare măsura şcolii engleze. Margaret Tyler, John Weir, Gibson Miller sunt doar câţiva din cei care au reuşit să se impună în faţa adepţilor lui Richard Hughes promovând ideile lui Kent dar, din păcate, adâncind prăpastia dintre homeopatie şi alopatie.