Homeopatie, fotografie, drumeţie

Samuel Hahnemann

Evaluare utilizator:  / 9

Slab  Cel mai bun 

Detalii

Scris de Marius Radu

Părintele homeopatiei, Hahnemann, a fost un medic cu o gândire originală care a devansat mult lumea medicală de la începutul sec. XIX, o personalitate controversată, uneori mai greu de înţeles chiar şi pentru noi, astăzi, la peste 200 de ani de la naşterea homeopatiei.

Hahnemann a fost un excentric şi viaţa lui agitată reflectă foarte bine turbulenţele pe care le-a produs în lumea medicală cu teoriile sale asupra bolilor şi tratamentului lor. Pentru a înţelege motivele care l-au dus pe Hahnemann la stabilirea unor noi concepte privind boala şi sănătatea precum şi metodele de vindecare trebuie să înţelegem contextul, mai mult sau mai puţin ştiinţific, al anilor de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX în care se afla lumea medicală. Aceşti ani se aflau la cumpăna dintre gândirea medicală medievală şi cea modernă care lua naştere pe baza noilor achiziţii din domeniul fizicii, chimiei, biologiei.

Samuel Christian Hahnemann s-a născut la Meissen, în sud-estul Germaniei, pe data de 10 aprilie 1755, puţin înainte de miezul nopţii. A fost înregistrat însă în registrul bisericii din Meissen abia a doua zi, pe 11 aprilie. Această dată a fost considerată ca cea reală de unii homeopaţi ceea ce a dat naştere la unele controverse privind aniversarea zilei de naştere a Maestrului !

Tatăl lui Hahnemann era meşteşugar în domeniul porţelanului iar familia sa era destul de săracă ceea ce a creat unele greutăţi privind instruirea tânărului Samuel la şcoală. El s-a dovedit a fi un copil precoce iar tatăl său, intuind capacitatea lui mentală, a încercat de timpuriu să-i educe capacităţile latente. Obişnuia să-l închidă pe Samuel în cameră pentru a face "exerciţii de gândire", dându-i să rezolve diferite probleme. Probabil că şi acest lucru a contribuit la faptul că la 12 ani Hahnemann stăpânea foarte bine limba greacă şi chiar o preda colegilor săi la cererea profesorilor. De altfel el va învăţa mai multe limbi spunând că dacă găsea o carte pe care vroia neapărat să o citească învăţa mai întâi limba respectivă, fără să apeleze la eventualele traduceri !

În 1775 Hahnemann intră la Universitatea din Leipzig. Din cauza problemelor financiare este nevoit să se autoîntreţină prin predare şi traduceri (ştia acum 8 limbi). Nemulţumit de învăţământul medical din Leipzig, pleacă la Viena în anul următor dar înainte de a-şi termina studiile aici pleacă la Hermannstadt (Sibiu) pentru un post de bibliotecar şi medic de familie oferit de guvernatorul Transilvaniei, baronul von Brukenthal.

Hahnemann îşi termină studiile de medicină la Universitatea din Erlangen absolvind în august 1779. Anul următor practică medicina la Hettstadt dar e foarte dezamăgit de metodele pe care era nevoit să le folosească, în special sângerarea. Practică frecventă în evul mediu, sângerarea a fost susţinută şi popularizată de către Broussais şi aspru criticată de Hahnemann (vezi nota 66 - § 60 şi nota 74 - § 74 din Organon). Sângerarea, prin incizie sau folosind lipitori, înfometarea, băile călduţe nu făceau decât să slăbească treptat forţele pacientului care practic nu mai avea putere să exprime simptomele bolii. Când acestea reapăreau, o nouă sângerare îl reducea din nou la tăcere până când, epuizat, nu mai putea protesta cu nimic împotriva tratamentului. Astfel, încetul cu încetul, omul era sortit morţii şi culmea, anturajul era parcă hipnotizat şi privea moartea sa cu resemnare din moment ce medicul se luptase atât de mult cu boala nemiloasă ! Medicii practicau acest mod facil de tratament nu numai din lipsa unui sistem coerent dar şi pentru că era simplu şi îi scutea să gândească, "cea mai grea munca sub soare" (nota 66 Organon). În aceste condiţii Hahnemann considera că adepţii sângerării au făcut mai multe victime printre pacienţi decât Napoleon în bătăliile sale ! Părerea lui Hahnemann este cu totul îndreptăţită dacă ne amintim de câteva personalităţi care au decedat în urma sângerărilor: împăratul Leopold al II-lea al Austriei şi fiul său Francisc I, Goethe, Raphael, Lordul Byron, Contele Cavour (om de stat italian), George Washington.

Hahnenann se mută la Dassau unde începe să fie interesat mai îndeaproape de chimie, perioada respectivă fiind plină de inovaţii în domeniu: teoria flogistică a arderii începea să fie dezaprobată, noi gaze începuseră să fie identificate, la fel compoziţia aerului iar teoria atomică începea să se impună. Curând Hahnemann devine cunoscut pentru lucrările sale în domeniul medicinei şi chimiei.

De asemenea el a fost preocupat şi de Filosofia Naturii * probabil încă din perioada studenţiei. Deşi nu face referiri exacte la aceasta în scrierile sale, e foarte probabil că viziunea sa religioasă şi metafizică asupra lumii are rădăcini şi în Filosofia Naturii. Minimalizarea revelaţiei în concepţia reprezentanţilor acestei şcoli face ca ea sa fie mai degrabă păgână decât creştină deşi Divinul e considerat ca fiind baza întregii manifestări. Hahnemann, deşi un om foarte religios, considerându-se doar un instrument în mâna Divinului având rolul de a vindeca oamenii suferinzi, cu greu poate fi însă privit ca un creştin. Religia sa se mărgineşte la credinţa şi devoţiunea faţă de Tatăl Ceresc. De altfel căutările lui religioase şi-au găsit suportul în Francmasonerie al cărei adept devine, se pare, de pe vremea când lucra la Sibiu.

[* Filosofia Naturii - concepţie filosofică speculativă despre natură întâlnită în antichitate (şcoala din Milet, Anaxagora, Empedocle, Democrit), apoi ca parte integrantă a unor sisteme filosofice din sec. XVI-XIX şi mai ales din perioada Renaşterii (Bruno, Telesio, Paracelsus) precum şi în filosofia clasică germană. Scopul era conturarea unui tablou general al naturii prin observaţie şi experiment, gândire şi intuiţie mai degrabă decât prin revelaţie. Lipsa unor cunoştinţe ştiinţifice a fost completată de speculaţii abstracte din care au rezultat însă şi idei remarcabile cum ar fi ipoteza lui Oken despre carbon ca bază a materiei vii. Ultimii reprezentanţi de seamă au fost Schelling, Hegel şi Oken. Treptat descoperirile sec. XIX fac ca această teorie speculativă despre natură să se perimeze; ulterior ştiinţele naturii se vor ocupa de studiul fenomenelor naturale. ]

• < Anterior