Din Eklai Bhatti porneşte o potecă direct spre Muktinath dar destinaţia mea de azi este Kagbeni (2.810 m). Este situat într-o mică oază de verdeaţă (verde în anotimpul cald probabil) la confluenţa lui Kali Gandaki cu Jhong (Dzong) Khola ce vine dinspre est (Muktinath). În nepaleză "beni" înseamnă confluenţă, loc de întâlnire a două ape, benefic din punct de vedere subtil şi sacru pentru hinduşi. Kagbeni pare un sat rupt de timp, dacă n-ar fi câteva fire aeriene de telefon (care vin dinspre Jomsom, singura dovadă de "civilizaţie"), ai putea crede că te afli în Evul mediu sau chiar mai devreme... Aleile satului sunt transformate uneori în adevărate tunele căci casele se extind pe deasupra lor, un adevărat labirint, mai mult sau mai puţin tot o protecţie împotriva vântului dar şi o dovadă a faptului că satul a fost gândit iniţial ca o fortăreaţă. Curţile caselor sunt delimitate de ziduri de piatră. Prin grajduri stau tolăniţi bivoli şi iaci care rumegă apatic. Sunt în total cam 70 de gospodării cu circa 400 locuitori (aşa scrie la carte). Electricitate nu există, poate în viitor. Deşi e util să ai un telefon pentru situaţii de urgenţă (există chiar şi-un radio la postul ACAP) şi poate un bec în cameră (deşi te descurci foarte bine şi cu o lumânare) o parte din farmecul locului se va pierde astfel...

Copii, Kagbeni, Mustang, foto Marius

Kagbeni, Mustang

Ruinele unei cetăţi de pământ şi piatră amintesc de vremea când Mustangul era un regat puternic (începând din secolul XV) iar satul un avanpost important al acestuia. Kagbeni era un loc de seamă pe "Drumul sării", drum comercial care lega Mustangul (Tibetul) de Nepal pe valea lui Kali Gandaki. Gompa de-aici (Kag Chode Thupten Samphel Ling, asta în măsura în care se poate face transcrierea în alfabetul nostru !) este veche de peste 500 ani, fiind fondată de un învăţat din Tibet, Kunchen Sanam Singe. Aparţine liniei Sakya-pa, una din cele 4 linii iniţiatice principale în budismul tibetan. Vopsită în roşu, ca şi chorten-ele mari ce străjuiesc satul, este de departe clădirea cea mai impozantă, cum se întâmplă în toate satele de pe-aici.

Am hoinărit prin sat (ceea ce nu mi-a luat prea mult timp dat fiind dimensiunile) şi puţin în sus, pe terasele cultivate de deasupra satului. Spre est se vede de-aici Thorung-La şi cele două vârfuri înzăpezite care delimitează trecătoarea. Apusul de soare colorează cerul deasupra lui Dhaulagiri în nuanţe trandafirii care te îndeamnă la meditaţie... Seara, la Shangri-La Guest House (toate au nişte nume foarte interesante !), m-am întâlnit cu o parte din "colegii" de drum.

Thorungtse, foto Marius

Thorungtse (vedere din Kagbeni)

La extremitatea cealaltă a satului este un punct de control care limitează accesul în Mustangul superior (care costă 700 $ pentru 10 zile !). Zona este deschisă turiştilor doar din 1992 şi într-un fel e bine căci astfel impactul civilizaţiei este menţinut la minim. Aceşti bani sunt folosiţi pentru "conservarea" regiunii. Înspre nord poteca merge mai departe pe valea lui Kali Gandaki până-n Lo Manthang, un oraş enigmatic înconjurat de un zid puternic de piatră (ştiu asta din poze), cea mai importantă aşezare din Mustang. Spre vest este un drum ce duce înspre Dolpo, o altă regiune "Tibet-like" greu accesibilă financiar, la nord-vest de Dhaulagiri. Până s-ajung acolo mi-am propus măcar să citesc "The Snow Leopard" a lui Peter Matthiessen, o carte "clasică" recomandată în toate ghidurile (ceea ce am şi făcut după ce m-am întors în Kathmandu).

Kagbeni este punctul cel mai nordic al excursiei. A două zi urmează un urcuş de 1.000 m către Muktinath, spre est. Poteca ajunge încet-încet deasupra satului, în amonte pe valea lui Jhong Khola. Prima porţiune este mai abruptă până apare din dreapta poteca directă ce urcă dinspre Eklai Bhatti. Nu poţi să nu te opreşti şi să nu priveşti satul cu terasele cultivate, singura pată de culoare pe fundalul galben-maro al dealurilor. Soarele este în faţă aşa că Thorung-La nu se poate vedea prea clar dar valea lui Kali Gandaki se vede ca-n palmă, dominată de silueta masivă a lui Dhaulagiri care spre nord se continuă cu munţii Mustangului.

Mustang, foto Marius

Mustang

Primul sat întâlnit este Khingar (3.200 m). Pe drum, din când în când, chorten-e. Pământul şi firişoarele de apă sunt îngheţate, sunt totuşi peste 3.000 m chiar dacă este soare ! Urmează Jharkot (3.500 m) unde e timpul pentru o pauză mai lungă. Şi aici este o gompa veche de peste 500 ani (au şi câteva scripturi de aceeaşi vârstă, cel puţin aşa susţin ei, că sunt autentice)... tot Sakya-pa ca şi cea din Kagbeni. Aici se pot face şi poze înăuntru dar mai spectaculos este pe acoperiş... Dhaulagiri în toată măreţia lui, înspre nord munţii din Mustang, înspre est Thorung La şi vârfurile ce o străjuiesc, Thorungtse (Yakawa Kang, 6.482 m) la nord şi Khatung Kang (Yakgawa, 6.484 m) la sud care se continuă cu Muktinath Himal ce face legătura cu complexul Tilicho-Nilgiri... şi astfel se termină o panoramă incredibilă de munţi... Satul are în linii mari aceeaşi arhitectură ca şi Kagbeni, case îngrămădite unele în altele, alei înguste, labirintice, toate dominate de silueta masivă a mănăstirii. Pe partea cealaltă a văii se văd ruinele unei cetăţi de piatră, Dzong, vechea capitală a regiunii (valea Muktinath) şi alte două sate mici, Purang şi Khangur.

Jharkot, foto Marius

Jharkot

Mai sunt doar 200 m diferenţă de altitudine până în Ranipauwa unde sunt situate hanurile. Muktinath, complexul propriu-zis de temple este un pic mai sus, la circa 3.800 m. Sunt atât temple hinduse cât şi budiste, într-o "grădină" uscată plină de steaguri de rugăciune colorate care flutură în adierea vântului. Locul este foarte favorabil din punct de vedere spiritual datorită combinaţiei fericite a celor 4 elemente: pământ, apă (lângă Vishnu Mandir sunt 108 guri prin care curge apa), foc (nişte emanaţii de gaze ce ard continuu în unul din temple care vin împreună cu un firicel de apă lăsând senzaţia că apa este cea care arde) şi aer. Am intrat într-o gompa, câteva statui cu Guru Rimpoche în mijloc, câteva thanka (picturi pe pânză) destul de ponosite, scripturi vechi, candele şi o bătrânică ce îngrijea locul... nimic foarte deosebit dar sunt mai importante energia şi atmosfera locului. Am învârtit tot şirul de roţi de rugăciune de afară, destul de lung de altfel. În afară de aceste temple nu prea ai ce să vezi aici. Eventual să tragi o fugă prin satele de dincolo de valea lui Jhong Khola dar n-am avut timp. Am şi urcat puţin, aşa de curiozitate. De-aici sunt cam 1.600 m de urcuş greu până în Thorung-La... poate altădată... Apusul de soare colorează vârful Thorungtse în nuanţe sângerii.

Din păcate a doua zi trebuie să mă întorc în Jomsom, sejurul s-a cam terminat. Drumul este acelaşi, prin Kagbeni sau mai scurt, direct prin Eklai Bhatti. Dar pe hartă am mai văzut o potecă ce ocoleşte până-n Lupra, traversând culmea ce desparte Jhong Khola de Panda Khola. E puţin mai greu decât drumul "turistic" pe care am venit, n-am întâlnit pe nimeni amator să meargă pe-acolo, ghizii urmează de obicei strict traseul înapoi să nu-şi streseze inutil clienţii ! Merită însă efortul pentru Dhaulagiri în special care se vede la fel de bine ca din Jharkot sau Muktinath (mă refer la altitudine) dar ceva mai de aproape.
Chiar din Ranipauwa porneşte o potecă bine delimitată care însă duce mai sus decât este cazul. Ar fi fost interesant de explorat dacă aveam mai mult timp la dispoziţie pentru că merge înspre Muktinath Himal destul de adânc. Ceea ce se vede sunt nişte păşuni înalte; am întâlnit un localnic ce urca agale cu un iac. Din semnele lui am dedus că nu prea aveam ce căuta pe-acolo, cel puţin nu pentru Lupra ! Aşa că am schimbat direcţia înspre aval (altfel, bănuiesc, ajungeam prea sus pe valea lui Panda Khola, dacă nu cumva în cu totul alta parte !)... De sus am văzut că se poate urca şi direct din Jharkot, e poate mai scurt dar ceva mai abrupt. De pe culmea dintre văi se vede superb spre Mustang, munţi de culoare galben-maro cu vârfurile uşor înzăpezite, profilate elegant pe cerul albastru. Coborâşul spre Panda Khola e un pic neplăcut căci e destul de abrupt pe o potecă prafuită şi uneori uşor expusă dar nu sunt probleme de orientare, căci merge direct în jos către Panda Khola. Am avut norocul să văd pe versantul opus nişte "capre salbatice" - ghilimelele arată că nu ştiu exact ce specie pentru că sunt mai multe şi sunt o raritate pe traseele turistice. Din păcate prea departe şi cu soarele în faţă aşa că nu le-am putut fotografia.

Lupra, foto Marius

Lupra

În cele din urmă am ajuns jos. Pe malul celălalt se vede foarte clar o potecă ce urcă destul de abrupt. Ştiind că satul este pe partea cealaltă am crezut că pe-acolo trebuie mers. Dar m-am chinuit degeaba pentru că poteca urcă prea mult şi devine tot mai neclara. Noroc că la un moment dat am văzut un cal care m-am gândit că nu poate să fie pe-acolo singur de capul lui. Satul e undeva mult mai jos faţă de unde eram eu şi cu greu am reuşit să cobor. Atunci am înţeles că trebuia să merg prin albia lui Panda Khola până în sat dar n-aveam de unde să ştiu că nu se vedea nicio potecă (trebuia doar să mă gândesc mai bine). În Lupra este o gompa veche Bon (Bon este religia veche de dinaintea budismului, asimilată în mare măsură de acesta; se mai practică prin zone izolate) pe care vroiam s-o văd dar din păcate era închisă. Oricum drumul a fost mai interesant decât să mă fi întors pe unde-am venit, chiar cu erorile aferente de orientare. Până la intersecţia cu valea lui Kali Gandaki am făcut cam o oră. Ca să mă răcoresc puţin mi-am băgat picioarele (la propriu) în Kali Gandaki. Este de-abia vremea prânzului şi nu mai e mult de mers, cam o oră jumate până-n Jomsom. Singurul inconvenient este vântul care acum îmi bate în faţă şi nu mi se pare deloc interesant.

În Jomsom m-am cazat (singurul client la hanul respectiv), am băut nişte ceai, mi-am confirmat zborul de a doua zi şi m-am plimbat deşi, cum am mai spus, nu prea e nimic interesant de văzut în afară de Nilgiri care domină valea şi oraşul. Dimineaţa, punctul de atracţie al zilei (al fiecărei zile de-aici aş putea spune), sosirea avionului. Nu se zboară decât dimineaţa devreme când vântul nu e aşa puternic dar se întâmplă uneori să nu vină toate cursele, asta nefiind o raritate în Nepal, la munte în special unde vremea este foarte schimbătoare. În cele din urmă, după o întârziere de aproape o oră, un zbor impresionant pe deasupra văii lui Kali Gandaki (doar 15 minute din păcate !) înapoi către Pokhara deşi în sens invers am făcut, mergând pe jos, fără grabă, 5 zile până-n Jomsom ! Dar e fain să revăd de sus locurile pe care le-am străbătut cu pasul. Oraşul pare mai străin acum, prea multă lume, prea cald, cerul acoperit... unde este acel albastru încântător din ultimele zile ? Diferenţa este foarte mare. O noapte în Pokhara şi-apoi 6 ore cu autobuzul până-n Kathmandu...

ianuarie 2000