Evaluare utilizator: 5 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activă
 

Munţii Rodnei erau de mult timp în agendă dar, fiind mai departe de casă şi mai greu de ajuns din sud în nordul ţării, n-a fost să fie... până acum... Masivul nu este atât de mare şi, poate, mai complicat decât tura propriu-zisă pe munte, este cum să ajungi acolo...

Creasta se întinde de la est din Pasul Rotunda (care face o legătură facilă cu munţii Suhard) până la vest în Pasul Şetref. Ştiinţific vorbind, munţii Rodnei fac parte din grupa nordică a Carpaţilor Orientali după cum aflăm din ghidul scris de I.Buta şi A.A.Buta (colecţia Munţii Noştri, 1979). Deşi veche, cartea e minunată şi informaţiile bine-venite, mai ales pentru cine n-a fost niciodată pe-acolo. Există şi informaţii mai noi. Cu acelaşi nume, Munţii Noştri (deşi, cred, fără nicio legătură cu vechea colecţie), există acum o hartă nouă, amănunţită care are şi descrierea sumară dar suficientă a principalelor trasee turistice. Nu în ultimul rând, site-ul Parcului Naţional Munţii Rodnei (www.parcrodna.ro), e destul de bine pus la punct... aşa că de informaţii nu ducem lipsă :-)

Veşnica întrebare: cu maşina sau cu transportul în comun? Întrucât în vacanţă suntem într-o deplasare mai de durată, rămâne prima variantă. Dezavantajul: trebuie să revii cumva la maşină. Există însă şi avantaje. Creasta se recomandă a fi parcursă de la est la vest; nu e clar din ce motiv, poate în sensul ăsta urcuşurile sunt mai domoale; în plus, aşa mergi mai mult timp cu soarele în spate, cel puţin în prima parte a zilei. Circa 4 zile de mers normal (cu cortul) sunt suficiente. Dacă te abaţi în stânga sau dreapta sau incluzi şi altceva ce traseul de creastă nu-ţi oferă, sunt necesare câteva zile în plus.

Ca să ajungem în Pasul Rotunda ne abatem din DN18, după Cârlibaba, pe un drum neasfaltat (DN17D) pe care-l identificăm după ce întrebăm localnicii pentru că nu e semnalizat în niciun fel! Nu ne mirăm! Sunt cca 4.5 km de drum relativ bun. Din partea cealaltă (sud), acelaşi drum trebuie parcurs cca 15.5 km din Valea Mare; mai lung şi, se pare, mai prost. Cabana din Pasul Rotunda oferă cazare (nu şi mâncare). Poteca marcată cu bandă roşie, care urmează traseul de creastă, începe chiar de aici. Un indicator ne arată, 5 minute în această direcţie, un refugiu aşa că mergem să vedem despre ce e vorba; nu văzusem nimic menţionat pe hartă.

foto Marius

Refugiul montan Rotunda este un loc liniştit unde se poate sta cu cortul prin amabilitatea proprietarului, Uţu, salvamontist şi ghid montan, dornic să împărtăşească oricui cunoştinţele lui despre munţii din zonă. Punem cortul în curte dar apă luăm de la cabană, acolo fiind singura sursă disponibilă (şi aceea dintr-un bazin de captare care, la reîntoacerea noastră, după câteva zile, era aproape gol din cauza secetei!).

Uţu avea în găzduire 3 fete din Polonia care plecau şi ele spre creastă a doua zi. Încă un cort cu 2 cunoscuţi de-ai lui, voluntari Salvamont. Către seară au mai apărut 4 francezi (un băiat şi 3 fete) şi un cuplu de români care veneau de sus... aşa că seara a decurs plăcut, la un foc mic, într-o ambianţă multiculturală, încălzită nu atât de foc cât mai ales de pălinca de Bihor :-) A fost singura seară când proporţia a fost echilibrată între localnici şi străini pentru că majoritatea celor întâlniţi pe munte au fost polonezi! Noaptea, senin complet, cerul plin de stele; aici e totuşi prea multă lumină pentru nişte fotografii cu Calea Lactee cum doream să încerc... şi urma să nu prea reuşesc :-)

foto Marius

Dimineaţa, gata de plecare. Am rămas ultimii dar pentru noi nu e nicio grabă căci ştim că nu avem prea mult de mers. Din păcate se anunţă o zi călduroasă dar n-avem încotro, decât să plouă, mai bine suferim puţin de cald... Cu ultimele sfaturi de la Uţu, mai ales în ceea ce priveşte apa pentru că e secetă mare, pornim la drum.

Pentru început, un drum pastoral, pe care l-am explorat puţin în seara precedentă. Suntem la aproape 1.300 m şi nu prea mai e pădure. În schimb e ditamai drumul care urcă din Pasul Rotunda, e-adevărat practicabil doar de maşinile de teren (sau Dacii antice), până în inima muntelui, foarte aproape de zona lacurilor Lala. E duminică aşa că nu e de mirare că mulţi drumeţi (şi culegători, doar e sezonul afinelor) nu-şi rup picioarele până acolo. Poteca intersectează drumul de câteva ori urcând domol prin păşunea alpină şi, ocazional, printre ultimii copaci pe care-i întâlnim în drum.

foto Marius

În spatele nostru, spre răsărit, munţii Suhard. Prin pasul Rotunda se trece uşor între cele două masive şi dincolo de munţii Suhard se poate coborî în Vatra Dornei (o variantă bună de a combina cele două masive, după cum ne gândim pentru altă dată). Continuăm să urcăm agale pe păşune. Lăsăm în stânga o stână, apoi mai întâlnim nişte sălaşe de vară care nu prea par folosite iar undeva mai departe, pe drum, vedem o stână mare (şi dichisită după cum pare de la distanţă). În faţă avem trio-ul Roşu-Ineuţ-Ineu pe care-l vedem mai mult sau mai puţin funcţie de curbele pe care le face poteca.

foto Marius

După circa 1 oră întâlnim un izvor. Este amenajat pentru animale dar se poate lua apă din ţeava care iese din pământ. E util de ştiut ca măcar bucata asta de drum să nu cari prea multă apă. După ce mai tăiem o buclă a drumului, cam rămânem pe el... cald, praf, ocazional maşini... parcă nu prea ne simţim la munte... Pe măsură ce urcăm mai aruncăm o privire în spate către culmile domoale ale munţilor Suhard. Ici-colo câte-o floricică mai colorează maroniul uscat al ierbii. Mai traversăm vreo două locuri cu umezeală de unde apa musteşte puţin din pământ dar nu poate fi de folos decât pentru animale. Drumul merge de-a coasta pe sub muntele Dosu Gajei. Ajungem într-o şa unde se văd mai multe maşini, probabil ale culegătorilor de afine. Sperăm să scăpăm de drum dar nu este decât o barieră. Decorativă doar, pentru că e deschisă; maşinile se avântă mai departe...

foto Marius

Urmează un ocol, mai lung decât pare la prima vedere, uşor către dreapta, făcând tranziţia către domeniul muntelui Gaja. De-aici admirăm Ineul care domină linia orizontului. În cele din urmă ajungem la punctul-terminus pentru maşini şi, încet-încet, sub picioarele noastre rămâne doar o potecă de picior. Acum suntem la munte :-)

foto Marius

De la locul de parcare urcăm circa 15-20 minute până în Şaua Gajei (Găgii). Panoul arată 1.789 m. Am făcut până aici cca 3:15 ore (mers domol, căldură de vară). Traseul de creastă (bandă roşie) urcă pe vârful Ineuţ. Traseul spre lacuri (punct roşu) ocoleşte vârful, abătându-se în valea Lala. Urcuşul spre Ineuţ la miezul zilei, într-o zi de august, nu e foarte tentant. În plus, vrem să vedem lacurile aşa că decizia nu e greu de luat. Pornim după o scurtă pauză. Poteca spre lacuri coboară abrupt printre tufele de jnepeni în valea Lala dar după 10-15 minute ne oprim din nou. Nu mai putem înainta, sunt prea multe afine în calea noastră :-) Facem iar o pauză şi ne vitaminizăm puţin. Răcoarea fructelor bine coapte dar acrişoare e o plăcere pe care e greu să ţi-o refuzi. Orice lucru plăcut are însă şi-un sfârşit aşa că ne vedem de drum şi-n mai puţin de 30 minute ajungem la Lala Mare.

foto Marius

Lume multă, un adevărat ştrand în inima muntelui :-) Inclusiv cunoştinţele noastre de-aseară, polonezele şi francezii; s-au grăbit doar ca să se oprească aici, la plajă; fetele sunt dotate chiar cu prosoape uriaşe de baie, ultimul lucru pe care noi ne-am fi gândit să-l îndesăm în rucsac :-)

Lăsăm jos rucsacii şi facem o tură de onoare în jurul lacului. Este cel mai mare din munţii Rodnei, la puţin peste 1.800 m altitudine şi puţin adânc, până-n 2 m se pare. E un loc frumos de stat cu cortul. Se poate coborî către nord-est pe valea Lalei (punct albastru) până la Gura Lalei, traseu neomologat dar care nu cred că pune vreo problemă deosebită. În sus (sud) traseul urcă la Lala Mică (şi mai departe până la Şaua Ineuţului şi Şaua cu Lac).

foto Marius

Ocolim lacul şi urcăm spre căldările superioare. Traversăm un pârâu care pare o sursă bună de apă. Ajungem imediat într-o căldare intermediară dominată de vârful Ineu. Un fir de apă face legătura între Lala Mică şi Lala Mare; puteam să urcăm chiar pe lângă acest pârâiaş dar, cu rucsacii destul de grei în spate, ne-a atras mai mult poteca mai bine bătută.

foto Marius

Mai urcăm puţin şi ajungem la lacul Lala Mică; nu mi-e clar dacă e corect Lala Mică sau (lacul) Lala Mic. În stânga noastră, vârful Ineuţ parcă ne reproşează că l-am ocolit. Deasupra noastră, vârful Ineu domină căldarea; legătura cu vârful Ineuţ se face prin şaua Ineuţului, pe unde trece poteca de creastă şi care închide căldarea Lala către sud. Latura cealaltă a căldării este formată de creasta Pleşcuţei care se lasă din Ineu spre nord-est. Puţină lume. Deşi e devreme o să rămânem aici pentru că mai departe... e deja prea departe... Aici avem apă sau cel puţin aşa sperăm, apa din lac nefiind grozavă pentru consum. Un singur pârâu cu debit mare alimentează lacul dar vine dintr-o căldare, mai de sus, pe unde e posibil să mai circule animalele (şi n-are o zonă clară de unde iese din pământ). Totuşi e cea mai bună soluţie, celelate puncte de alimentare ale lacului, firave probabil din cauza anotimpului secetos, fiind practic nişte smârcuri de unde apa musteşte din pământul călcat de oi.

E puţin peste ora 3. Montăm cortul, ronţăim câte ceva, bem apă şi... ne pregătim de drum, doar n-o să intrăm în cort de-acum :-) Fără rucsac, doar cu o sticlă de apă şi aparatul foto, facem o incursiune către Ineu via creasta Pleşcuţei. Urcăm într-o diagonală uşoară, printre tufe mărunte de jnepeni şi ienuperi, spre şaua care se vede deasupra noastră.

foto Marius

Vârful Ineu, cu cei 2.279 m ai săi, este cel mai înalt vârf din partea estică a muntelui. Piciorul care se continuă cu creasta Pleşcuţei (nord-est) nu pare fioros. De la distanţă cel puţin pare mai interesant decât o plimbare spre Ineuţ. Urcăm încet în serpentine scurte. Sus avem ocazia să aruncăm o privire spre vest, către ceea ce vom avea de parcurs în zilele care urmează. E trecut de ora 4 dar soarele are încă putere şi căldura ne moleşeşte.

foto Marius

Dincolo de creasta pe care urcăm se întinde valea Bila, paralelă cu valea Lala.

foto Marius

Continuăm să urcăm. Faţă de prima parte a zilei în care ne-am canonit cu rucsacul în spate, e o variaţie plăcută. Ultima porţiune de creastă înainte de vârf e chiar spectaculoasă şi ne bucurăm c-am avut ideea unei plimbări uşoare de după-amiază.

foto Marius

În jur de ora 5 suntem pe vârf. Valea Lala îşi dezvăluie mai bine anatomia. Privind spre dreapta (est) se ghiceşte cam tot drumul nostru până aici. Nici foarte mult, nici foarte complicat. Stăm ceva timp şi admirăm în tăcere tot ceea ce se vede de jur-împrejur. E plăcut căci e linişte. Nu e nimeni prin preajmă la ora asta. Doar câte-un corb fâlfâie uşor şi croncăne admirativ privind muntele de la înălţime. Ar fi frumos să stăm până la asfinţit dar suntem cam departe de cort şi în cele din urmă foamea ne îndeamnă să plecăm.

foto Marius

Coborârea în partea cealaltă este marcată cu bandă roşie; vârful fiind în afara traseului propriu-zis (de creastă) trebuie să urci din poteca turistică şi să cobori înapoi, de aceea am ales să-i acordăm o plimbare aparte. La coborâre vârful este într-o lumină mai fotogenică :-) Ajungem în Şaua cu Lac unde nu e cine ştie ce şa şi nici vreun lac, niciun fel de apă de altfel, denumirea fiind puţin înşelătoare... apoi în Şaua Ineuţului de unde coborâm la cort. Imediat sub şa, un mic izvor, atât de mic acum încât e aproape de nefolosit, dar e util de ştiut că (teoretic) există, fiind sursa cea mai apropiată de apă pentru refugiul de sub Ineu (pe care acum nu l-am văzut dar ştim că e undeva în potecă, sub vârf). Aproape de cort ne întâlnim cu una din poloneze care venise în prospectare pentru a doua zi, neştiind exact pe unde e traseul de creastă... dar se lămureşte uşor după ce-i facem o introducere a zonei... Ele au rămas la Lala Mare iar mâine au cam acelaşi drum ca şi noi.

foto Marius

Prima zi se încheie fără un apus prea interesant, doar câţiva norişori pe fugă şi ei... Până să se coloreze mai spectaculos de-atât, au şi dispărut... Către seară mai apar două corturi de polonezi. Deşi e de mult umbră fetele nu se sfiesc să se spele chiar pe cap în apa rece a pârâului (cum, de altfel, am văzut că fac în multe ocazii). Te ia cu frig numai privindu-le părul ud :-) După o masă consistentă de supă la plic (!) şi alte bunătăţi pline de E-uri (aşa-i în vacanţă) stăm pe-afară până când lumina zilei păleşte suficient de mult ca să ne îndemne să ne retragem totuşi la cort. Rememorăm mental traseul zilei, ne gândim puţin la ce urmează mâine şi încet-încet trecem în lumea viselor...


Comentarii   

0 # Catalin 09-07-2016 14:40
Pustiu, pustiu, pustiu... Munti jupuiti de padure cat vezi cu ochii plini de lacrimi... Lacomie omeneasca care taie padurea, pasuneaza pana la distrugere si apoi abandoneaza totul, pentru a relua ciclul distructiv in alta parte ! Aproape ca nu mai merita efortul de a cara rucsacul pe acolo ! Caini mai periculosi si mai agresivi cu turistii decat ursii ! [...] Nu mai ai unde sa fugi de mitocania cotidiana... Doar ici si colo cate o sclipire divina sau umana...
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat
0 # Marius 15-07-2016 15:16
In linii mari asa e, Catalin, dar trebuie sa vedem si partea frumoasa a naturii altfel nu mai iesim din casa :-)
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat
A- A A+

Atenţie

Unele trasee montane descrise pe site sau prezente în albumele foto pot prezenta un risc important de accidentare gravă. Parcurgerea lor necesită o minimă pregătire tehnică prealabilă şi experienţă în mersul pe munte. Traseele montane pot suferi modificări în timp şi pot fi diferite faţă de cum sunt ele prezentate aici; autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere dacă informațiile nu sunt exacte sau de actualitate. Folosirea oricăror informații prezentate aici se face integral pe propria răspundere. Autorul nu-şi poate asuma nicio răspundere pentru consecințele ce pot decurge din folosirea, în orice fel, a informaţiilor prezentate pe site.

Afișări articole
1092816

Floarea de Colț București
romania-natura.ro