Deşi urma o zi lejeră fără cort în spate m-am trezit dimineaţă ca să văd cum arată zorii la Câlcescu. Am urcat puţin deasupra lacului printre bolovanii instabili care se prăvălesc din porţiunea finală abruptă a Coastei Păsării şi-am aşteptat... am ocolit apoi lacul în căutarea unor unghiuri interesante. Luna a fost o prezenţă inedită până târziu când soarele aproape a ajuns peste lac.

Înapoi la cort pentru micul dejun. Fiind deja soare este plăcut de cald, noroc că mai adie vântul, uneori chiar în rafale aşa că trebuie să fim atenţi să nu ne zboare câte ceva în lac. Pornim la drum doar cu un rucsac uşor şi apă pentru o zi scurtă. Poteca marcată cu triunghi roşu care se desprinde pe la coada lacului şi merge către şaua Pleşcoaia prin Hornul Lacurilor se poate intui dar nici urmă de triunghi roşu pe nicăieri. Ocolim lacul pe malul estic şi apoi urcăm pe lângă pârâul care curge în cascade din căldarea de sus unde se află lacurile Vidal şi Pencu încă umbrite parţial de piciorul care delimitează valea la est, muntele Câlcescu.


Dacă Pencu este un lac modest cu maluri bolovănoase, Vidal este o minunăţie de lac cu apă limpede, verde-albastră şi maluri înierbate care te îmbie la popas. Îl ocolim pe la umbră şi continuăm să urcăm. Nici urmă de marcaj dar sunt câteva momâi. Hornul cu pricina ar trebui să se ghicească către stânga dar pare o zonă foarte friabilă, plină de pietre. Oricum, ne abatem către dreapta ca să vedem zona lacurilor Păsări şi apoi mai vedem noi... Urcăm în plin soare dar efortul ne este răsplătit căci foarte repede ajungem la ochiurile de apă care văzute de sus seamănă cu aripile unui fluture (păsări). Apa mică şi limpede lasă să se vadă pietrele roşiatice de pe fund. Parcă ne aflăm într-o lume miniaturală, cu insuliţe cu iarbă presărate pe alocuri în ochiurile de apă. Cel mic se scurge într-unul mai mare, parţial printre pietre, la adâncime, pe o porţiune plină de omag care prin violetul florilor contrastează puternic cu albul pietrelor arse de soare. Ocolim lacul cel mare pe la sud apoi ieşim puţin printre jnepeni să vedem Câlcescu de-aici, de sus. Undeva, la coada lacului mai vedem în dreapta un mic ochi de apă printre jnepeni pe care nu l-am văzut aseară şi pe care ne propunem să-l vedem când ne întoarcem. Revenim la lac şi-l ocolim pe partea cealaltă, pietroasă să vedem de unde vine firul de apă care-l alimentează, un adevărat canal în miniatură cu apă albăstrie printre maluri înalte înierbate. Ceva mai sus mai sunt 2 mici ochiuri de apă (mai târziu din creastă vom mai vede unul, ascuns în jnepeni). De-aici până-n fundul căldării Dracului nu mai este altceva decât o mare aglomerare de bolovani. Revenim la lacul cel mic, ne luăm (deocamdată) la revedere şi revenim la pragul care ne separă de căldarea Vidal-Pencu.

Dac-ar fi să ne orientăm după hartă Hornul Lacurilor ar trebui să fie undeva în faţă către sud-sud-est în direcţia şeii Pleşcoaia dar întrucât chiar deasupra noastră intuim un culoar pe unde se poate urca, preferăm să nu mai batem drumul până acolo. În serpentine scurte când pe mici dale de piatră instabile când pe iarbă urcăm şi ieşim într-o zonă de iarbă undeva sub vârful Setea Mare. Priveliştea e mai mult decât minunată cu toate lacurile sub noi în care se reflectă cerul albastru.

Dacă urcam către şa şi apoi către vârful Pleşcoaia puteam vedea în căldarea de dincolo de muntele Câlcescu, lacul Iezer (se poate coborî la lac şi încheia circuitul coborând şi traversând înapoi către poteca marcată ce urcă la Câlcescu)... dar nu le poţi face pe toate într-o singură zi... rămâne pe data viitoare... Aşa că urcăm panta susţinută către Setea Mare de unde privim roată în jur către întreg masivul şi zonele învecinate. Departe către vest se vede oraşul Petroşani iar în partea cealaltă şoseaua transalpină care leagă Obârşia Lotrului de Rânca. Valea Lotrului se citeşte sub noi, ca-n palmă.

După o pauză pe vârf (unde este şi semnal GSM cât de cât stabil) coborâm pe traseul de creastă către Setea Mică admirând de sus căldarea Dracului şi lacurile pe care le adăposteşte. Mai departe am putea merge până în şaua Piatra Tăiată şi să refacem drumul de ieri prin căldarea Zănoaga Mare dar preferăm să coborâm pe Coasta Păsării care se lasă din Setea Mică şi separă căldarea Zănoaga Mare de căldarea Dracului şi de unde se văd ambele căldări dar şi valea Lotrului, către nord... la-nceput pe creasta matematică apoi, înaintea unei zone compacte de jnepeni, către dreapta, în jos, către căldarea Dracului, cu atenţie pe pietrele instabile.

Dacă pe sus vântul sufla serios aici, jos, e foarte cald dar avem suficientă apă aşa că setea nu ne chinuie. Străbatem căldarea prin haosul de bolovani şi ieşim la lacurile pe care le-am admirat ceva mai devreme... poposim puţin la soare apoi chiar ne luăm la revedere şi coborâm către Vidal-Pencu.

Înainte de a ajunge la lac ne răcorim cu apă proaspătă la unul din izvoarele care alimentează lacul. Rămânem pe malul însorit ceva timp şi ascultăm... liniştea... Într-un târziu ne scuturăm de vraja locului şi pornim la vale.



Coborâm pe lângă pârâul ce se scurge din lacul Vidal şi admirăm Câlcescul care străluceşte în soare. La cort avem timp destul să ne relaxăm şi să refacem mental plimbarea de azi. Întrucât pe promontoriu n-am rămas decât noi (şi-un cort ceva mai jos, lângă lac) facem puţină ordine, acoperim toate vetrele de foc cu bolovanii împrăştiaţi prin iarbă şi dosim bucăţile de jneapăn rămase nearse şi lăsate la uscat. Mai vorbim cu porumbelul care tot pe-acolo îşi face veacul, mai luăm câte-o gustare şi încet-încet se face seară.

Mai facem o plimbare în partea de est a lacului. Găsim şi micul ochi de apă pe care-l văzusem de sus. Deşi aproape de potecă nu observasem acest mic colţ de rai, o mini-poieniţă plină de muşchi în care piciorul se afundă până la glezne, înconjurată de jnepeni... un ochi de apă cu maluri pline de iarbă înaltă ca un stuf, flancat parţial de jnepeni... o combinaţie pe care doar aici, în Parâng am găsit-o... Încet-încet se lasă întunericul. Între timp mai apare un grup numeros care îşi montează corturile (după ce sunt citite cu atenţie instrucţiunile :-)) Mergem la culcare cu părere de rău că mâine va trebui să coborâm.