Homeopatie, fotografie, drumeţie

Initial Whymper a dorit sa urce vârful împreuna cu Jean-Antoine Carrel, motiv pentru care primele sale încercari au loc pe partea "italiana" a muntelui. Era iulie 1865 iar vremea nefavorabila. În cele din urma Carrel renunta la planul initial si pleaca pe munte împreuna cu alt prieten. Whymper este, evident, suparat. Îi întâlneste însa pe Lord Francis Douglas si Joseph Taugwalder, unul din fii lui Peter Taugwalder, care doreau si ei sa urce pe vârf. Trec împreuna în Elvetia peste pasul Teodulo si merg în Zermatt unde îl conving si pe Peter Taugwalder sa li se alature. Echipa se completeaza cu Michel Croz, un ghid din Chamonix cu care Whymper mai colaborase anterior. Acesta avea deja doi clienti, Charles Hudson si tânarul Robert Douglas Hadow; împreuna decid sa participe la tentativa de cucerire a Matterhornului. Pe un cer senin cei 8 oameni (inclusiv Peter Taugwalder jr, celalalt fiu al batrânului) pleaca din Zermatt pe 13 iulie. Urca prin Schwarzsee pâna la un platou, ceva mai sus de locatia actuala a cabanei (Hornlihutte). Dupa-amiaza Michel Croz si Peter Taugwalder jr. exploreaza partea inferioara a muntelui. Între timp, Carrel si ceilalti italieni ajung undeva pe la 4000 m pe creasta Lion unde îsi stabilesc bivuacul.

A doua zi în zori, pe 14 iulie, Whymper si însotitorii lui (afara de Joseph Taugwalder care se întoarce în Zermatt) ataca creasta Hornli. Înainteaza încet dar sigur când pe o fata, când pe cealalta a crestei. În partea superioara Croz, mai experimentat, preia conducerea si, în cele din urma, ajung pe vârf. Nici o urma în zapada de pe vârf, ceea ce arata ca italienii nu ajunsesera înca. Ei se aflau înca la 200 m sub vârf, zapada împiedicându-i sa înainteze mai repede. Dupa o pauza lunga pe vârf în care lasa un recipient cu numele lor acolo, Croz începe coborârea. Este urmat de Hudson, Hadow, Douglas, Peter Taugwalder sr, Whymper si Peter Taugwalder jr. Într-unul din pasajele mai delicate Croz încearca sa-l asigure pe tânarul Hadow la coborâre. Acesta însa aluneca si-i trage dupa el pe Croz, Hudson si Douglas care dispar, toti patru, în abis, primele din cele peste 500 de victime pe care le-a facut Matterhornul de-a lungul anilor. Whymper si cei doi Taugwalder sunt socati dar reusesc, încet-încet, sa coboare în siguranta si, la lasarea întunericului, se opresc si-si petrec noaptea undeva, pe la 4000 m. A doua zi coboara în Zermatt. Whymper urca din nou împreuna cu câtiva alpinisti si ghizi. Gasesc corpurile neînsufletite ale lui Croz, Hudson si Hadow pe ghetar dar nu si al lui Douglas, care nu a mai fost vazut vreodata. Supravietuitorii au fost interogati cu privire la accident. Cei 7 au fost legati cu 3 corzi Croz – Hudson – Hadow – Douglas, Douglas – Taugwalder sr, Taugwalder sr – Whymper – Taugwalder jr, cea mai slaba fiind cea din mijloc, care a si cedat de fapt la caderea primilor 4. Au existat suspiciuni ca Whymper sau Taugwalder au taiat coarda dar nu s-a putut proba acest lucru. Cum s-au întâmplat lucrurile în realitate nu se va sti niciodata. Oricum, accidentul a provocat vâlva foarte mare în media acelor timpuri, sentimentele variind de la compasiune la indignare. Tragedia de pe Matterhorn a tinut prima pagina în toate ziarele vremii.

Matterhorn reflectat în Riffelsee la 2757 m
[ foto Marius Radu ]

Privit dinspre Italia, Matterhornul are o cu totul alta forma fata de piramida "clasica" vazuta dinspre Elvetia. Liongrat, creasta SV, a fost urcata de Jean-Antoine Carrel si Jean-Baptiste Bic care au ajuns pe vârf 3 zile mai târziu, pe 17 iulie. Astazi traseul este putin diferit de cel initial urcat de cei doi italieni. Din punct de vedere tehnic gradul de dificultate este putin mai mare decât pe creasta Hornli (în cel mai greu pasaj al traseului). Asaltul însa se face de la refugiul Carrel, 3835 m, pe când Hornlihutte, pe partea cealalta este mult mai jos, la doar 3260 m.

Zmuttgrat, creasta NV, este un traseu chiar mai dificil. De obicei se porneste tot de la Hornlihutte si se traverseaza ghetarul de pe fata nordica pâna la baza crestei de unde urmeaza un urcus de 1200 m. Nu exista amenajari cu corzi fixe ca pe celelate doua creste. Prima data a fost urcata de Albert Frederick Mummery si trei ghizi, Alexander Burgener, Johann Petrus si Augustin Gentinetta pe 3 septembrie 1879.

Cea mai scurta dar si cea mai dificila este creasta SE, Furggengrat. În 1879 Mummery si Burgener au o prima tentativa dar n-au reusit sa ajunga mai departe de umarul Furggen de unde au traversat fata estica retragându-se catre Hornligrat în conditii meteo nefavorabile. În 1890 este rândul lui Guido Rey sa-si încerce norocul. A avut 3 tentative în 8 zile dar n-a reusit. 9 ani mai târziu el revine împreuna cu alti alpinisti si reuseste sa ajunga ceva mai sus de umarul Furggen; în continuare s-au ajutat de o coarda trimisa de pe vârf dar chiar sub vârf au trebuit sa abandoneze ceea ce a ridicat semne serioase de întrebare asupra posibilitatii de escaladare a acestei creste. Pe 9 septembrie 1911 Mario Piacenza, Jean Joseph Carrel si Joseph Gaspard reusesc sa ajunga pe vârf ocolind usor catre dreapta, pe fata estica; aceasta este considerata prima ascensiune a crestei. În 1930 Enzo Benedetti, Luigi Carrel si Mauriche Bich urca creasta ocolind pe partea stânga de aceasta data. De-abia în 1941, pe 23 septembrie, Luigi Carrel, Alfred Perino si Giacomo Chiara urca creasta direct. Tot o ascensiune directa reusesc, în conditii de iarna, Walter Bonatti si Roberto Bignami pe 21 martie 1953.